Cand ploaia gri va transforma asfaltul intr-o mocirla sangeroasa de suspine, eu am sa ma ridic si am sa cresc din pamant, iar trupul meu va fi sangele tau invelit in mister, nedescris de privire, nepatruns de gandire si, mai mult decat tot, neatins de om. Imi port povara in iluzii. Le tin cu mine, ascunse peste tot, dar nu-i de ajuns.
Pacat ca, intr-o zi cu frig si umbre, te-am cunoscut pe tine si am uitat sa mai fiu eu.
De-atunci, zi de zi, m-am blestemat sa mor in chinuri de cutite, sa pot sa iti dau sangele inapoi. Si iar pacat, caci n-am stiut ca sangele tau imi apartine si-am hotarat, fara sa stiu, sa te omor in gand pustiu.
Mi-am purtat lacrima in buzunarul de la geaca, dar intr-o seara am pierdut-o pe umedul asfalt si, in ploaia ropotind, nu am zarit decat multi picuri ce toti pareau ca lacrimi. Si lacrima mea?
O fi oare ploaia o caldare de lacrimi stranse in cer si, apoi, fara mila, revarsata in valuri pe Pamant? O fi lacrima mea sangele tau cand tu nu mai esti?
Delia Munteanu
Sunt rânduri adâncite, sunt cuvinte frânte din cerul tău colorat , odată cu lacrimile tale gri , căci cerul ţi-e zâmbet aşternut pe un trup de femeie şi ochii îţi sunt poarta către un suflet de copil.. Copil dulce, ce eşti, femeie îmbietoare , de-aş face dragoste pe tărâmul tău zdrobit de nori şi ploaie, nu m-aş mai sătura să-ţi adulmec florile şi să-ţi gust tihna purpurie ..
RăspundețiȘtergereMerci frumos de cuvinte...sau... scuze, ce ai scris tu aici nu sunt cuvinte, sunt imagini. Cand citesc vad totul ca un nesfarsit taram de idei, sentimente, culori...si ma trec fiorii...:*
RăspundețiȘtergere