De neinteles, asa ma simt pana si in lumea mea, de nepatruns, de neatins.
Mi se inchid ochii de atata viata; se deschid doar la chemarea ta, dar chemarea ta nu mai vine. Se pierde in aer, in ceata, in umbra... Si ochii raman inchisi.
Linistea ucide; sunetul o absoarbe.
Colti de otel strapung sufletul meu,imi mangaie linistea,imi tulbura zgomotul, imi alinta durerea, imi adorm placerea. Ce vreti de la mine? Inafara de trup totu-i pustiu, gol, secat de adancuri, cuprins de lene, framantat de dureri...gol,da!
Adevarul este ca nu mi-e dor de tine! Pana si gandul ca existi ma oboseste; ma sugi de viata; auzul vocii tale singur si reuseste sa-mi sugrume orice zambet. Faptul ca stiu ca existi undeva, ca te misti, imi paralizeaza simturile si imi blocheaza functiile vitale.
Pasesti un asfalt la fel de gri ca al meu, dar nu acelasi. Saruti un aer la fel de toxic ca al meu, dar nu acelasi. Te imbratisez in peunmbra si te strig in ecou... tu-mi raspunzi in tacere.
Chiar crezi ca vom fi impreuna vreodata? Ca buzele noastre se vor regasi intre ele, ca vom vedea acelasi apus? Eu cred ca vom inghiti acelasi pamant, aceeasi viermi ne vor manca, aceeasi umbra ne va invalui, acelasi Dumnezeu ne va veghea...da,corect...sub pamant.
Delia Munteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu