Vreau sa mut muntii din loc, sa ii daram. nu sa ii inclin. Linistea m-ar ucide.
Cu linistea nu poti vorbii. Nu iti va raspunde niciodata.
Vreau sa aud linistea vorbind. Vreau sa urle la mine; sa raga din toti rarunchii, atat de tare incat sunetul sa se piarda in forta ei de neoprit.
M-am ratacit undeva pe parcurs, gadiland cu degetul linistea, asteptand ca vocea ei graind sa ma ajute sa ma regasesc.
M-am deschis uitarii crezand ca, jucandu-ma cu viata ,voi pacalii moartea. Dar iata, ma privesc in oglinda, si te vad pe tine, palid, stins, confuz, fara grai. Te strig, si iarasi imi raspunde linistea, dar intr-o soapta aproape muta, o soapta tremurata, o soapta ce trebuia sa fie vocea ta, sa imi vibreze usor pe gat in timp ce ma saruti, in timp ce mainile tale descopera emotii in mine la fiecare atingere usoara si, pe masura ce mai acopera un por, ma simt a ta, dar linistea...Si cand te strig tot linistea-mi raspunde, si tot incet, de parca ar vrea sa-mi faca-n ciuda.
Si, chiar cand sunt cu tine, linistea imi adoarme gandirea, vorbirea, tu imi trezesti simturile si camera parca se invaluie in ceata. Ma relaxez adanc, ca intr-un somn etern, dar iarasi ma trezeste linistea... Si-incep sa scriu.
Delia Munteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu